Miros de puscarie igrasioasa si de lant ruginit in rana victimei

În România miroase iarăşi a igrasie de puşcărie şi a rugină de lanţ de pe care nu s-a şters sângele celor încarceraţi. Regia întregului moment e sinistră. Abundenţa de gri a zilei de toamnă precoce, feţele căzute ale oamenilor care trec fără rost de colo colo pe străzi, paginile din mica publicitate doldora de morţi, noile plecări ale specialiştilor umiliţi într-o străinătate care îi aşteaptă sau nu, eşecul referendumului de la Chişinău, anunţul cinic al preşedintelui Băsescu, precum că politica de austeritate continuă cu şi mai mare duritate, necunoscuţii, care sunt chemaţi să ne conducă de nişte cunoscuţi de care ne-am săturat, senzaţia de şah etern a mecanismului social, mâncărurile cu gust aproape chimic, în falsitatea reţetelor care le stau la bază, catastrofele aviatice şi agresiunile de la om la om se constituie în fundalul acestui insuportabil miros de puşcărie igrasioasă şi de lanţ ruginit în carnea victimei.

Politica partizană şi cinică ia în stăpânire cu tot mai mare lăcomie toate ariile de exprimare a omului. A tot vorbit Traian Băsescu, mai în toate ocaziile, împotriva mogulilor de presă Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu, Dinu Patriciu şi a altora care, prin mijloacele lor, pe care eu nu le cunosc şi nu le discut, au creat nişte realităţi de referinţă. Indicaţiile prezidenţiale au fost urmate şi, probabil, vor fi, cum se spune, traduse în continuare în viaţă. A fost reţinut patronul Realităţii TV, Vântu. Nu intervenise nimic nou în biografia lui, pentru ca – în ciuda cumplitelor sale suferinţe asumate, Vântu să-şi vadă periclitat viitorul.

L-am cunoscut pe acest om. Este unul dintre cei mai inteligenţi contemporani ai mei. Nu pot fi solidar cu eventualele lui erori. Dar ştiu că este şi autorul multor fapte bune, menite să rămână şi să conteze la inventarul perioadei. De ce trebuia tratat Sorin Ovidiu Vântu, în acest mod umilitor, înconjurat de nenumăraţi păzitori, cu toţii parcă avertizaţi să fie vigilenţi să nu cumva s-o rupă la fugă, bietul Sorin, care abia se târăşte, asuprit de propriul său handicap? Ce fel de oameni dictează aceste acţiuni inumane? Cum a stat atâţia ani în libertate şi i s-au lucrat (fără ca el, să împiedice în vreun fel anchetele) toate acele dosare, nu se mai putea aştepta o lună-două până la proces? Sau era nevoie de o nouă diversiune construită anume ca să mute atenţia întregului popor român pe acest caz spectaculos şi el să nu mai observe mizeria în care guvernarea Băsescu-Boc îl obligă să trăiască?

Jenat de propriile bariere fizice, crispat şi palid, deţinutul Sorin Vântu, omul care şi-a legat numele de atâtea acţiuni culturale incomparabile, în anii din urmă, a avut totuşi curajul şi demnitatea să-i transmită inchizitorului său, cu care cânta în duet romanţe prin parcări, o rugăminte şi o profeţie: „când va suferi prima cădere, Băsescu să ajungă şi el acolo unde sunt eu, Vântu acum“. O străfulgerare care a străbătut aerul îmbâcsit de mirosul de puşcărie igrasioasă şi de lanţ care a ruginit sub picăturile de sânge ale victimelor. Probabil că, de acum încolo, în România, e posibil orice.

Dimensiune font:

• -
• +

Taguri:

Comentarii:

0

Afisari:

489 (ultima in 10.09.2010)

Rating:

(0 voturi )

Share: